Astazi site-ul Leris pe care l-am avut temă la informatică este terminat. În totalitate făcut de mine, acesta nu este tocmai un ideal în ceea ce înseamnă html, însă îmi asum total răspunderea asupra acestuia şi totuşi spun cu mândrie că este munca mea timp de 3 săptămâni (adică am lucrat zilnic la el timp de 3 săptămâni, mai mult sau mai puţin de 1 oră jumătate - 2 ore pe zi). Acum, că îl văd la final, nu pot spune decât că sunt mulţumită de el, şi cred că totul ar fi ieşit mult mai bine dacă mai aveam cel puţin un coechipier, dar asta a fost alegerea mea.
Tot aici doresc să-i felicit şi pe colegii mei, care la rândul lor au lucrat foarte mult si au reuşit să facă nişte site-uri mai mult decât admirabile...!
Prin titlu mă refeream bineînţeles la noul album Rihanna. Se pare că de data aceasta vom fi impresionaţi cu elemente din muzica R&B, pop şi dance-pop, temele abordate fiind de data aceasta mai romantice, cu peisaje relaxate în general , incluzând şi un nou look, dar şi probleme legate de sexualitate, dacă ne legăm de melodia S&M, unde aceasta îşi arată revolta faţă de scandalurile pornite de presă la adresa ei(v-aş ataşa videoclipul melodiei dar este interzis postarea publică a acestuia datorită scenelor aşa-numite vulgare).
Pe album este inclusă partea a doua a hit-ului Love the way you lie, însă se pare că fără succesul primului. Melodiile What's my name, Only girl şi California King Bed i-au făcut pe mulţi să declare:"Rihanna is back".
De asemenea pe album mai găsim piesa Man Down, piesă a cărui videoclip a fost filmat în Jamaica şi subliniază problemele sociale, dar şi Cheers, Fading, Raining men, Complicated şi Skin.
Filmul “Black Swan” (adaptat “Lebăda neagră”) reprezintă unul dintre cele mai controversate filme ale anului 2010, premiat la Oscar şi la Globurile de aur. Regizat de Darren Aronofsky, ce îşi impune o viziune originală, lansat pe 17 decembrie 2010 şi cu o distribuţie bogată, drama surprinde povestea Ninei Sayers (Natalie Portman), o dansatoare din New York, a cărei talent, ambiţie şi devotament faţă de arta baletului o îndreptăţesc să aspire la rolul principal în “Lacul Lebedelor”. Desi directorul artistic îi răsplăteşte eforturile şi dăruirea oferindu-i Ninei rolul râvnit, aceasta se simte copleşită de noile responsabilităţi şi este pe punctul de a claca, mai ales că mama ei îi fixează standarde extrem de înalte, iar coregraful o critică pentru că nu este suficient de senzuală şi dezinvoltă şi nu transmite publicului emoţie şi pasiune. Situaţia se complică atunci când în ecuaţie intră Lily, o balerină dezinhibată, graţioasă şi frumoasă, care pare alegerea perfectă pentru a interpreta rolul Lebedei Negre şi care o concurează pe Nina. Deşi este perfectă ăn rolul inocentei ţi fragilei Lebede Albe, Nina Sayers trebuie să îşi exploreze latura întunecată pentru a se mula pe rolul Lebedei Negre, Lily fiind singura care o poate ajuta. Finalul, terminat cu replica “A fost perfect” nu arată că trebuie să fim perfecţi, ci să tindem la perfecţiune, deoarece frumuseţea vieţii este tocmai drumul spre înalt. O dorinţă de a atinge perfecţiunea, o dorinţă de a fi tot ceea ce nu eşti, dar de a rămâne în acelaşi timp ceea ce eşti. O luptă continuă pentru o fiinţa prea firavă. Un film care te poartă prin diferite stări, un film prin care s-a remarcat încă o dată regizorul Darren Aronofsky. Personajul interpretat de Natalie Portman este unul sensibil care îşi doreşte să cunoască perfecţiunea, un personaj care trece prin multe stări schimbătoare. Prestaţia actriţei este una excepţională, reuşind să interpreteze rolul într-un mod aproape perfect. Pe parcursul filmului, Nina începe să descopere şi partea neagră a lucrurilor, fiind un pic împinsă de la spate de Lily, o balerina ce are şanse să o înlocuiască pe Nina pe scenă. Filmul trece prin diferite stări, prinde în acţiunea sa, Aronofsky oferind o capodoperă de artă, un film superb cu un personaj feminin ce suferă multe metamorfozări. Trebuie observat fiecare detaliu artistic, trebuie acordată atenţie la tot ce se petrece în film pentru a înţelege stările prin care acţiunea trece. În opinia mea, “Black Swan” nu duce lipsa de absolut nimic, este un film în care avem parte de elemente psihologice şi dramatice, dar şi un film în care sunt aduse câteodată în prim plan chiar şi câteva elemente de genul filmelor horror, cât şi câteva secvenţe ce abundă de senzualitate. Publicul a îndrăgit destul de mult subiectul filmului, mulţi considerând filmul, dacă nu cel mai bun film al anului 2010, cu singuranţă unul din primele cinci!
Succesul este un fenomen subiectiv. În timp ce unele persoane activând în acelaşi domeniu se pot dovedi mediocre altele pot atinge culmea succesului folosindu-se doar de ceva talent, inspiraţie şi uneori de o idee genială. Alteori succesul nu e decât noroc, care iarăşi este subiectiv, aşa încât drumul către succes n-ar trebui să fie compus decât din şirul personal de încercări pe care le facem pentru a ne atinge visele. Când afirm toate astea mă gândesc, bineînţeles, în primul rând la Chiyo Minoru - personajul principal al acestui roman, copila din căsuţa cherchelită de pe malul oceanului - şi nu nesemnificativ mă gândesc chiar la Arthur Golden, acest american ce a dat lovitura încă de la primul roman scriind despre pasiunea sa de o viaţă, cultura japoneză. Memoriile unei gheişe constituie un paradox, şi anume, acela că este o carte despre Japonia scrisă de un non-japonez, şi nu orice fel de Japonie ci una puternic înrădăcinată în tradiţie şi cultură. Naraţiunea evoluează dinspre centru către exterior: se porneşte dintr-o Japonie domestică, primitivă înspre una paradisiacă, închisă în sine, ajungându-se înspre final la deconstrucţia acesteia pentru a părăsi Japonia. Călătoria se face în sens invers şi poate fi, bineînţeles, percepută în nenumărate feluri. Cel mai mult mi se pare a fi vorba însă despre un semnal de alarmă privitor la ceea ce rămâne în urma istoriei şi timpul ce se transformă odată cu scurgerea acesteia. Aprob ideea potrivit căreia Memoriile unei gheişe este un bildungsroman. Pe de altă parte el este şi romanul unei vieţi şi al unui destin şi mai departe decât atât, este romanul unui mister, pentru că micuţa Chiyo Minoru va ajunge femeia Nitta Sayuri, diamantul strălucitor al unui tip de femeie şi imagine de ansamblu al inspiraţiei japoneze. Mi-a plăcut în mod deosebit maniera în care este scris romanul: mărturisirea de bătrâneţe, înşuruirea amintirilor celei ce a fost cândva gheişa Nitta Sayuri. Romanul capătă astfel tensiunea mărturisirii, impresia glasului pe care l-ar fi avut deja bătrâna gheişă. În Memoriile unei gheişe nu există lucru mai demn de susţinut decât unul ce contrazice o idee din text: Chiyo este născută pentru a fi gheişă. Asta în ciuda faptului că Mameha, sora şi ocrotitoarea sa crede doar în devenirea acestui fapt. Tot şirul de întâmplări din viaţa lui Chiyo - întâlnirea cu domnul Tanaka, întâlnirea cu Preşedintele - reprezintă momente care o aduc tot mai aproape de momentul fericirii, într-o viaţă nefericită. Pentru că şederea în casa Nitta, nevoită fiind să-i facă faţă lui Hatsumomo, marea rivală, nu este tocmai cel mai fericit sau uşor lucru pe care îl trăieşte. Îndrumările pe care le primeşte însă de la Mameha sunt exact ceea ce are nevoie pentru a se împlini. Cât se poate de interesant este ritualul de mizuage, ce constă în licitarea inocenţei gheişei ucenice. Pentru împlinirea acestui lucru trebuie să-şi înveţe capacitatea de a seduce şi de a fi conştientă de capacităţile pe care le deţine ca şi femeie. Împlinirea acestui ritual este la propriu o trecere către o altă etapă, aşa cum este şi normal, din viaţa lui Sayuri. Mi se pare minunat modul în care este descris din punctul de vedere al obiceiului acest ritual şi cât de importantă este pentru ei, în acest roman, inocenţa unei femei care, în zilele noastre, devine un fenomen rar găsit. În concluzie, Memoriile unei gheişe este o carte minunată ce la sfârşit chiar m-a emoţionat profund, este o carte care merită citită cu atenţie şi trăită prin forţa mărturisirii şi a subiectivităţii profunde, devenind una din cărţile mele de suflet.
Pentru mine parcă a fost mai ieri începutul şcolii, şi astăzi m-am trezit că deja s-a sfârşit.Recunosc, nu a fost deloc uşor, pentru mine a însemnat un nou drum, noi colegi, noi profesori, o ceaţă pe care trebuia să o înlătur. Şi pot să spun că sunt mândră că am reuşit să mă înţeleg foarte bine cu colegii, să-mi fac prieteni foarte buni...Acum nu ştiu cât de bine m-am încadrat cu profesorii(poate ar trebui să îmi spună ei?) însă recunosc că eu vedeam lucrurile într-un scenariu extrem de sadic:))...
Asta este, timpul trece într-adevăr repede, nu avem ce să facem, decât să-l exploatăm cum trebuie, şi eu cred că am făcut acest lucru destul de bine...deocamdată,însă sper totuşi la o acomodare şi mai bună în acest colectiv plin de viaţă şi de căldură, iar cu acest prilej am şi ocazia să le mulţumesc:)...
